Final de stagiune “în forță”

DE ANCA FLOREA

După o activitate intensă, propunând spectacole diverse, premiere și surprize atractive, Opera din Brașov a invitat melomanii, la finalul stagiunii, să urmărească o reprezentație cu Traviata de Verdi, beneficiind de o distribuție cu multe noutăți extrem de interesante pentru publicul care, deloc întâmplător, a invadat sala teatrului.

Ideea directorului artistic Ovidiu Mezei a fost ca soprana Aurelia Florian, devenită recent solistă a Operei din orașul natal, având deja o deschidere internațională semnificativă, să apară pe scenă în compania unor tineri de cotă valorică apropiată, invitându-i astfel pe tenorul Alin Stoica (de la Opera Națională) și pe baritonul Șerban Vasile, solicitat, la rândul său, în teatre din Europa sau America. Cu siguranță, a fost o alăturare de glasuri generoase, calitative, dublate de o manieră de cânt și mai ales de interpretare în care se „simte” că experiența din străinătate (mai mult sau mai puțin îndelungată) și-a pus pregnant amprenta.

Pentru soprană, personajul Violeta Valery constituie o „carte de vizită”, conturat și în noua producție a Operei bucureștene (unde a fost angajată pentru scurtă vreme), în 2014 și, ulterior, la Zurich, Munchen sau Oslo, pregătind pentru toamnă debutul la San Francisco. Abordând, inițial, un repertoriu liric cu coloratură, în special cu opere de Donizetti, trecând apoi spre partituri scrise pentru voci lirice „pline”, dorind însă ca în curând să facă un pas către cele lirico-spinto (având programat în decembrie Trubadurul la Essen), ceea ce cred totuși că este și prea mult și prea devreme, Aurelia Florian a demonstrat că încearcă să-și adapteze datele naturale unor asemenea provocări; comparativ cu evoluția sa la ONB, s-a remarcat, de această dată, încă de la primele măsuri, o „acoperire” excesivă în registrul mediu, o nefirească subliniere în grav, conducând la diferențe de emisie și mai ales la dificultăți în acut (determinate însă și de o viroză puternică), aspecte evidente în special în primul act. Glasul său amplu, condus cu atenție, frazarea adecvată și un plus de expresivitate ce încălzește trăirile eroinei (deși își păstrează permanent modul „cerebral” de tratare muzical-interpretativă), prezența scenică agreabilă, jocul reținut dar sugestiv în momentele „cheie” au caracterizat întreaga sa construcție a personajului, culminând, poate, cu aria din ultimul act, deși citirea scrisorii și mai ales exclamația ulterioară au adus un patetism la limita melodramei. Dar a fost o credibilă Violetta, desigur aplaudată de cei dornici să asculte și să (re)descopere o soprană care, din toamnă, va apărea constant (și) în stagiunea brașoveană.

Cu câteva luni în urmă, la ONB a debutat un tenor care a constituit o veritabilă surpriză, Alin Stoica etalând un glas generos, strălucitor și… cuceritor, reușind să depășească micile stângăcii și în plan scenic, devenind astfel un Alfredo implicat, temperamental și în special cu date naturale excelente, desigur în aceeași Traviata verdiană. Acum, căpătând dezinvoltură în mișcare, siguranță și aplomb, a entuziasmat și publicul din Brașov, parcurgând rolul solicitant cu rigoare (exceptând „bâlba” din final) și suplețe, timbrul său bogat, egalitatea de registre și acutul incisiv (chiar dacă a renunțat la acuta din cabaletta), apariția scenică tinerească asigurându-i un succes deosebit și… binemeritat. Sigur că, la rândul său, se va îndrepta spre roluri destinate tenorilor lirico-spinto, pentru că specificul său vocal este de o asemenea factură, dar cred că „atacarea” unor partituri precum Carmen (notată în prezentarea sa ca viitor debut la ONB) este prematură și riscantă în condițiile în care lipsa de experiență și „portofoliul” redus la două trei roluri nu îi pot asigura confortul și reușita deplină într-un astfel de demers.

În Germont l-am (re)ascultat pe baritonul Șerban Vasile care, cel puțin pentru mine, a constituit o adevărată surpriză… plăcută, constatând, pe lângă glasul  frumos, cald și rotund, că a învățat să frazeze, să conducă „linia mare” și să înțeleagă și structura personajului, conferindu-i expresivitate în plan vocal și prestanță sub aspect scenic. Este, probabil, rezultatul întâlnirilor sale cu pianiști și dirijori de anvergură, pregătindu-se și chiar cântând alături de soliști de cotă internațională, în primul rând cu prilejul „experienței” de la Metropolitan New York, unde a avut șansa să înlocuiască un bariton în rolul Ford din Falstaff de Verdi, fie și într-o singură reprezentație. Important este că a reușit să aplice parte din cele învățate cu artiști de un asemenea nivel, progresul său fiind evident, desfășurându-se cu siguranță, adăugând datelor sale native și o interpretare apropiată de cerințele eroului întrupat, urmând, probabil, să rezolve și stabilitatea sunetelor ce încheie fraza sau ușoarele detimbrări „de parcurs”.

O asemenea „paradă” a vocilor de calibru se cuvenea încadrată într-o „echipă” omogenă, alcătuită din soliști ai teatrului-gazdă, așa încât i-am ascultat cu plăcere pe Gabriela Hazarian (Flora), Sonia Hazarian (Annina), Alexandru Aghenie (Baronul) sau Dan Popescu (Doctorul), Claudiu Bugnar, Paul Tomescu, Dan Ionescu sau Irinel Felea completând o distribuție unitară, într-un spectacol care, montat cândva de regizorul Dimitrie Tăbăcaru, în scenografia Rodicăi Garștea,  păstrează nealterată atmosfera cu tentă romantică, în decoruri eficiente și funcționale (draperii, fotolii, măsuțe de salon, tablouri, oglinzi etc.) și costume elegante, „de epocă”. Iar coregrafia semnată de Nermina Demian, gândită pe coordonatele cerute de partitură, conferă farmec scenelor „cu toreadori” din actul III, susținute de tineri cu grație și nerv precum Anca Branea și Alexandru Fotescu. În acel „joc” s-a încadrat și corul, care s-a mișcat lejer și expresiv, cântând cu acuratețe (pregătit de Leonard Boga), încercând să evite decalajele în relația cu orchestra, ansamblu ce s-a străduit să răspundă cerințelor unei scriituri doar aparent simple; la pupitru, dirijorul italian Giuseppe Carannante a condus cu destulă rigoare, coordonând raportul fosă-scenă cu dorința de a realiza un spectacol demn de a fi considerat eveniment. Deziderat asigurat, evident, în primul rând prin alăturarea unor soliști care, în rolurile de prim plan, au oferit un regal al vocilor frumoase, cu un potențial de invidiat, spre încântarea publicului extrem de numeros, cucerit și de muzica verdiană și de montare și, deopotrivă, de interpretarea în ansamblu, asigurând astfel un final de stagiune „în forță”, pe bună dreptate răsplătit cu aplauze și ovații parcă nesfârșite.

Un aer de prospețime și de noutate ce poate anunța… un nou început.